Bucuresti, Bucuresti, oras plin de vise

Am plecat de acasa intr-o duminica dimineata. Afara ploua marunt si insistent, de parca ar fi vrut sa ma goneasca din orasul in care crescusem, devenisem. E ciudat cum in momente dintr-astea ale vietii, incerci sa captezi toate senzatiile, sa le iei cu tine in suflet si sa le tii acolo pentru cand o sa iti fie greu. Mi-am luat la revedere de la mama, de la tata, cu limpezime a gandurilor de care nu ma credeam in stare; bine, acuma nici nu m-as fi vazut plangand, dar macar acolo, sa mi se citeasca ceva, o emotie pe fata. Sau poate ca nu mi-am date eu seama si intr-adevar aratam emotionat. Momentul greu a fost insa in gara. Sa-mi iau la revedere de la Cristina, asta a fost intr-adevar greu; imi venea sa ma dau jos din tren si sa dau la o parte toate planurile si visele pe care le creasem mai intai singur si apoi, dupa ce a aparut ea, impreuna.
Plecarea la Bucuresti, o vad acum ca pe un moft. Ceva ce vroiam neaparat sa fac pentru a imi dovedi ca sunt in stare sa produc o schimbare majora in viata mea. Am cateodata impresia ca noi, oamenii suntem ca sangele: la o perioada determinata de cine stie cine, cine stie cand, trebuie sa ne improspatam. Urmam, se pare, anumite cicluri in viata, pe care nu suntem in stare sa le rupem, sa evadam din ele, ca in “Iona” de Sorescu. In casti se aude acum “Low man’s lyric ”. Oarecum potrivit cu starea de spirit care ma domina si ma anima totodata. Dar vorbeam de cicluri, de plecarea mea la Bucuresti.
Eu, baiat de provincie, incerc sa demonstrez ceva. Sa demonstrez ca nu mai am o varsta la care am nevoie de caldura caminului parintesc, ca pot si vreau sa ma descurc fara sa alerg ca in copilarie, dupa ce imi juleam genunchii la fotbal, sa plang in bratele mamei.
Vreau sa imi demonstrez ca oricare or sa fie greutatile de care o sa ma lovesc de acum incolo, o sa reusesc sa ma ridic fara sa plang si sa continuu joaca.
Ma rog, chestii baietesti, posibil viitoare barbatesti. Azi, duminica mai am cateva ore de copilarit la modul grosier; de maine incepe fotbalul adevarat, cu injuraturi si faulturi tari, cu arbitri posibil corupti, sau orbi (voit au ba) in fata ei, cu brichete aruncate de catre cei care nu au nimic de castigat din lupta mea, dar vor doar sa faca rau.
Si eu o sa trebuiasca sa ma ridic de jos dupa un fault tare, sa ma sterg pe fata fara sa se citeasca nimic, sa nu contest deciziile care nu pot fi schimbate, sa ma lupt pentru fiecare metru patrat de teren iar la sfarsitul partidei sa ies daca nu invingator, which would be perfect, macar cu constiinta impacata ca am dat tot ce aveam mai bun din mine.
Stiu de ce o fac; pentru ca daca as fi stat in Galati, ambitiile mele nu ar fi capatat niciodata contur, si cu timpul s-ar fi transformat in frustrari. O sa fie greu la inceput, poate ca infernal de greu, lucrul asta ma sperie tare de tot, dar am rabdare. Am invatat de la viata ca toate trec, chiar si timpul, ma ales timpul. Acum sunt in tren, scriu, si astept sa iau viata in piept. Odata cu primul pas facut pe peronul din Biucuresti, viata mea se schimba radical; colegi de camera care pana acum mi-au fost cei mai buni prieteni, si cu care o sa trebuiasca sa invat sa comunic si altfel decat ca intre prieteni. Un oras despre care nu stiu mai nimic, un loc de munca despre care cred ca o sa ma multumeasca pe urmatorii 3 ani. Iar peste 3 ani o sa vad daca pozitia o sa ma frustreze sau o sa ma ajute in planurile de viitor. Asta o sa ramana de vazut. Trebuie sa nu uit niciodata care imi este lungul nasului; nu vreau sa ma subestimez, stiu ca pot si sunt in stare de foarte multe, dar nici nu vreau sa ajung intr-o pozitie in care sa uit de unde am plecat. Nu vreau sa ma trezesc intr-o buna zi si sa observ ca am ajuns pe o treapta sociala superioara, ca din punct de vedere material sunt mai mult decat multumit, dar viata trece pe langa mine pentru ca eu uit sa o traiesc.
Vreau sa imi permit sa plec in vacanta in Pacific, de exemplu, dar sa aleg sa plec in Vama Veche, pentru ca acolo o sa ma simt mai bine, printre miros de bautura si voma, zgomote de rock si oameni beti filosofand despre toate nimicurile vietii. Nu pe o plaja alba, asezat confortabil pe un sezlong, bandu-mi cocktailul fara gust doar pentru ca pozitia mea sociala o cere. De asta imi este frica, de minciuna ascunsa atat de bine in spatele confortului si delasarii, comoditatii pe care o aduce banul. Intr-un cuvant nu vreau sa ma schimb.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s